Ieri am ieșit la o sesiune de sport alături de Ema Barbă.
Am mers către Gema Fitness la Lujerului, însă când am ajuns acolo ne-am dat seama că era închis.
Așa că am decis să mergem în Parcul Liniei să ne bucurăm și de soare, nu doar de sesiunea de sport.
Am ajuns în parc și la doar 1 minut după ce am început să ne facem încălzirea, am auzit un copil picând de pe bicicletă.
Nu am avut instinctul de a sări imediat și de a scoate diverse interjecții pentru a nu induce panică.
Am stat 10 secunde, m-am dus mai aproape și am văzut sânge pe pista de biciclete.
Mi-am dat seama că era o situație diferită.
M-am dus către puștiul care a căzut și se ținea de cap.
Cum te numești?, l-am întrebat pe un ton cât mai calm, așa cum spune Chris Voss în cartea lui Never Split the Difference.
Patric, îmi spunea în timp ce șocul se instala în corpul lui, iar eu schimbam șervețel după șervețel plin de sânge.
Am încercat să aflu unde sunt părinții lui, însă copilul de 10 ani era sub influența șocului indusă probabil de sângele și servețelele pline de sânge.
Scopul meu era să îi opresc sângerarea, să îi găsesc părinții și să meargă rapid la spital.
Așa că am rugat-o pe Ema să meargă să îi caute părinții.
Ea a fugit să îi găsească părinții care erau mult prea departe locul în care a căzut Patric.
Au fost minute în care mă întrebam unde sunt părinții și dacă mai vin.
În jurul nostru au început să se strângă mulți oameni, în special femei dornice să ajute cu un șervețel.
În tot acest timp am auzit în jurul meu o grămadă de reacții.
Aoleu, mi se face rău, nu mă pot uita, spunea o femeie pe la 40 de ani.
Vaaaai, este grav, trebuie să chemăm salvarea, spunea o alta.
Putem să vedem și noi gaura?, întrebau curioși 2 copii.
După aproximativ 4 minute, îl văd pe tatăl copilului alergând, venind spre noi.
Patric, el este tatăl tău?
Da, mi-a spus încă sub influența adrenalinei.
L-am ajutat pe tata să-l ducă pe Patric la mașină, iar înainte să îmi iau rămas bun, i-am spus lui Patric că o să fie bine. Este normal să fii speriat și vei fi mai puternic ca niciodată, Patric.
Adevărul este că situația era delicată.
Patric nu a avut cască și a căzut pe rama ochelarilor, care s-a rupt, iar balamaua din aluminiu a perforat pielea capului lui, la doar câțiva centimetri de ochi.
Această situație ar fi putut fi mult mai gravă. Putea fi chiar evitată.
Casca nu ar trebui să fie opțională pentru că e frumos afară sau pentru că ți se strică părul proaspăt spălat.
Casca face diferența în astfel de situații.
Imediat după ce l-am condus pe Patric la mașină, alături de părinții lui, am început să văd, mai mult ca niciodată, copiii fără cască. Și parcă îi vedeam în locul lui Patric, care a alunecat pe pietrișul de pe pista de biciclete, încercând să facă o schemă, așa cum este normal pentru orice copil de 10 ani.
Noi suntem, în calitate de părinti, supervizorii copiilor noștri, având experiența propriilor noastre căzături. Așa îi putem proteja impunându-le niște reguli non-negociabile. Și putem face asta cu iubire.
Am scris postarea asta nu pentru că vreau să blamez părinții care nu își obligă copiii să poarte cască. Înțeleg că jobul de părinte nu poate fi așa de rigid și mai sunt și excepții.
Vreau să conștientizezi că a pune limite (cu iubire) este un act de grijă față de noi înșine, dar și un act de protecție a celor din jurul nostru.
Când un părinte încalcă o limită profitând de capacitatea, de cele mai multe ori inconștientă, de a manipula, noi putem pune o limită. Și relația va fi mai bună.
Când șeful mai trage puțin de noi, tot noi putem pune o limită. Iar noi vom fi mai bine.
Când nu avem chef să ne ridicăm din pat să mergem să facem mișcare, tot noi putem pune o limită pentru sănătate noastră. Și, evident, ne va fi mai bine.
Iubirea nu este unidirecțională. Unul primește, iar celalalt oferă?
Iubirea este acțiunea din care ambele părți au de câștigat.