Era sâmbătă. Stăteam pe canapea, fără camerele de studio, fără lumini, fără script.
Ne-am întrebat unul pe altul, aproape în glumă: “Tu când ai simțit ultima dată că ești cu adevărat copilul tău interior?” Apoi am spus să filmăm, că ar fi păcat să nu rămână pe cameră.
Așa am filmat episodul de podcast despre copilul interior, pe care l-am lansat chiar pe 1 iunie și pe care îl poți urmări pe canalul nostru de YouTube.
Ce a urmat a fost una dintre conversațiile cele mai oneste pe care le-am avut. Am vorbit despre furie, despre libertatea care se transformă în anxietate, despre copilul de 7 ani care se trezea dimineața la bunica și simțea o fericire atât de viscerală, încât nici astăzi nu o pot descrie altfel decât că era fericire pură.
Cine e, de fapt, copilul tău interior?
E acea parte din tine care s-a format în primii ani de viață. Comportamentele, emoțiile, nevoile, tiparele, toate s-au construit atunci, când nu aveai instrumentele unui adult. Și acum, când viața te provoacă, ele reapar.
Cristi descrie asta simplu: “E greu. E greu pentru că avem rădăcinat în noi un anumit tipar. Și el iese la suprafață cel mai clar în momentele în care suntem provocați.“
La el, copilul interior se manifestă printr-o tendință de a se retrage din conversație și de a pedepsi. A descoperit acest pattern în terapia de cuplu, când terapeuta tot revenea la același punct: du-te un pic în urmă și imaginează-ți copilul tău de atunci.
La Ema, semnalul e altul: rebeliunea. “Nu-mi spui tu mie ce să fac.”
Sau, la pol opus, teama de a dezamăgi.
Poate că te regăsești în unul dintre ele. Sau poate al tău arată complet diferit.
Cum știi că ai intrat în contact cu copilul tău interior?
Când trăirile devin foarte intense. Când reacționezi și nu înțelegi de ce. Când emoția e mult mai mare decât situația.
Nu este doar despre tristețe și terapie. Sunt și părți bune
Ceva interesant se întâmplă când doi oameni care se cunosc bine vorbesc despre copilul interior al celuilalt.
Ema îl vede pe Cristi ca pe un copil fascinat de lume. Jucăuș, curios, gata să demonteze orice obiect. Cel care, la 10 ani, a desfăcut calculatorul familiei, l-a împrăștiat pe podeaua din sufragerie și l-a refăcut. Și miraculos chiar funcționa.
Cristi o vede pe Ema ca pe o fetiță care se bucură de orice motiv. Care, dacă intri cu ea într-un parc unde jumătate din flori sunt uscate, va ști să se bucure de cealaltă jumătate, de florile frumoase. Ema știe să vadă partea plină a paharului.
Tindem să ne gândim la copilul interior ca la ceva de “reparat”. Dar el aduce și bucurie, și joc, și curiozitate, și uimire. Calități pe care am început să le considerăm imature.
Imaginează-ți că ai lângă tine copilul tău, ca un copil fizic. Ce ai face cu el?
Ai dansa. Ai mânca căpșuni cu iaurt. Ai fugi cât de tare poți. L-ai gâdila. Ați citi împreună. Poate ați căuta insecte prin iarbă, sau v-ați uita fascinați la un nor.
Când ai făcut ultima dată ceva din cele menționate mai sus?
Ce se întâmplă când copilul preia controlul
Ema tocmai se spălase pe cap. Își aranjase frumos părul. Urmau să iasă cu trotineta.
“Eu nu am chef să iau casca“, a zis pe un ton revoltator.
Cristi a răspuns ferm: “Îți pui casca sau nu mergem nicăieri.“
Și ceva ciudat s-a întâmplat. Ema s-a simțit ca o fetiță mică protejată, nicidecum certată. A simțit că există o autoritate mai mare decât decizia ei neînțeleaptă din momentul respectiv, care zicea: îmi pasă de tine.
Asta e diferența dintre un adult interior activ și un copil interior care conduce.
Copilul interior nu e rău și nici nu are intenții rele. El vrea să fie văzut, să fie în siguranță, să fie iubit. Problema e că uneori preia controlul în momente în care avem nevoie de adult.
Adultul interior: personajul de care nu discutăm suficient
Se vorbește mult despre copilul interior. Însă mult mai puțin despre adultul interior.
Adultul interior e cel care vede copilul și îi spune: știu că te sperie asta. Știu că vrei să fugi sau să reacționezi. Dar suntem în siguranță.
Ema a aplicat asta literal: l-a rugat pe Cristi să-i instaleze parental control pe telefon. Un cod pe care ea nu-l știe. Și când voia mai mult timp, mergea la el și îl ruga să îi mai dea 15 minute acces la social media.
Sună ciudat? Poate. Dar a funcționat. Pentru că a înțeles că, atunci când ești obosit, când nu ai energie, nu te poți baza pe deciziile pe care le-ai luat când ești odihnit. Copilul ei interior voia libertate totală. Și a descoperit că libertatea fără structură vine la pachet cu lipsa controlului interior. Structura interioară nu ar trebui să se simtă limitativă. Uneori, e exact ceea ce copilul din tine are nevoie ca să se simtă în siguranță.
Patru instrumente care ajută cu adevărat
1. Scrie-ți poveștile
Cristi are documente în Notes pe telefon. Le numește “poveștile vieții mele”. Frica de avion. Frica de moarte. Momentul în care a murit bunica. Momentul în care a realizat că bunicul era alcoolic. Povești procesate prin scris care devin mai obiective și totuși rămân la fel de personale.
2. Uită-te la tine copil
Dacă ai acasă casete VHS, nu le arunca. Le poți trece pe digital și uită-te la tine, analizează-te.
Apropo de VHS, Ema a văzut pe casetă o fetiță foarte serioasă care recita poezii ca și cum era cel mai important job din lume. Și o fetiță care se implica la fel de mult în cadourile altora ca și în ale ei. Cristi a văzut un băiat curios care apăsa pe toate butoanele pe care i se spunea să nu apese. Și care, la un moment dat, a cerut permisiunea să dea cu ciocanul în mașinuța lui. Tatăl a spus da. “A fost absolut minunat.”
Aceste casete VHS sunt studiile de caz ale vieților noastre.
3. Terapie de orice fel
Dacă ți-ai spus că “terapia e o prostie“, încearc-o. Așa cum ai încerca un sport nou. Cum ai încerca o mâncare pe care nu ai mai gustat-o. Rămâi deschis, chiar dacă ți se pare psiho-pupu. S-ar putea ca acum să nu înțelegi mecanismele prin care mintea ta rebelă funcționează, și asta este fix ce te ține captiv în mediocritate.
4. Umorul
Umorul e o formă de terapie. Este fix acea abilitate de a lua viața un pic în derâdere, care se traduce și prin a nu te mai lua pe tine la fel de în serios.
Emoțiile intense nu înseamnă că ai o problemă
Un lucru important, înainte să închei. Fiecare om simte aceleași lucruri când se enervează. Frustrarea e acea fierbințeală în piept. E normală. O ai și tu. O avem și noi. Problema e că, de cele mai multe ori, credem că suntem singurii care o simt. Și de acolo vin rușinea și izolarea și gândul că dacă am schimba partenerul, sau jobul, sau orașul, lucrurile vor deveni mai bune.
Nu, nu ar fi mai bune. Copilul interior vine cu tine, oriunde tu te duci, iar acele patternuri vor începe să se repede.
Întrebarea este defapt ce facem cu emoția după ce o recunoaștem? O înțelegem sau nu? O procesăm sau ne este prea inconfortabil și alegem să ne distragem atenția de la ea?
La finalul conversației noastre de pe canapea, am lăsat am rămas cu o întrebare:
Ce ar avea nevoie copilul tău interior în acest moment?
Ar putea fi o mică plăcere nevinovată. Sau, din contră, poate o limită mai clară.