Eram încă student la Cluj când a apărut o oportunitate de a vizita Turcia prin fostele programe Youth in Action. Și cum eram dornic de aventură, spre aventură m-am și dus.
Eram 6 studenți români care făceau un schimb de experiență în Istanbul, iar pentru mine era primul zbor serios din viața mea de studnent. Nu eram cu părinții și trebuia să mă descurc așa cum puteam. Să fiu deschis la experiențele noi, să îmi gestionez banii, emoțiile de a vorbi în public. Cel puțin asta credeam eu că aveam să infrunt.
Însă viața mi-a dat o altfel de încercare.
Una care a rămas cu mine cel puțin 10 ani după aceea.
Ne-am urcat la Cluj în avionul spre Istanbul. Era o zi însorită.
Decolarea a fost exemplară și zborul a fost lin.
Cu cât ne apropiam de Turcia mai mult, cu atât cerul devenea mai negru și norii de ploaie se adunau.
Fix înainte de aterizare a început o furtună cum rar mi-a fost să văd. Avionul se clatina în toate direcțiile, iar pilotul spunea nimic. Începuseră să mă treacă toate transpirațiile, iar oamenii care țipau nu ajutau deloc la calmarea situației.
În tot acest timp, am auzit trapa roților cum se deschide și vedeam cum avionul se apropie de sol, semn că pista nu era departe. Două minute mai târziu am văzut și pista, însă, în loc ca avionul să aterizeze în timp ce se clătina orizontal, pilotul a decis că nu este un moment bun pentru aterizare, așa că a turat motoarele la maxim și a luat-o înapoi spre cer.
Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă în timp ce simțeam că inima îmi sărea din piept.
Avionul a făcut un cerc pentru a încerca a doua oară aterizarea. Timpul nu era deloc de partea noastră pentru că începuse o furtună în toată regula. Întoarcerea a fost extrem de bruscă, iar pe lângă noi vedeam fulgere la intervale de câteva secunde.
M-am speriat îngrozitor și a fost primul moment din viața mea în care am crezut că nu voi scăpa viu.
În cele din urmă, avionul a aterizat forțat. Ne-a zdruncinat bine de tot, dar totul a fost în regulă. Din momentul aterizării și până am ieșit din acel avion, am simțit că mă sufoc, iar faptul că simțeam că sunt închis într-o cutie mi-a accentuat atacurile de panică.
Toată această experiență avea să instaleze în mine frica de moarte și implicit frica de zbor. Au urmat peste 10 ani în care în fiecare zbor retrăiam cursa Cluj – Istanbul, indiferent de condiții.
Nu dormeam nopțile dinaintea zborului, iar ziua din timpul zborului era un coșmar. La finalul zilei aveam migrene similare cu cele pe care le ai atunci când vrei să renunți la cafea. În avion aveam pulsul mare și ba mă luau căldurile și transpiram ca în saună, ba tremuram de frig. Retrăiam un coșmar, iar asta nu era sustenabil.
După acest deceniu nu mai suportam nici ideea de a nu mai zbora, dar nici zborul propriu zis. Așa că eram dispus să încerc absolut orice pentru a face experiențele mai plăcute.
Atunci au apărut în viața mea ideile de meditație și respirație.
Doar că eram foarte sceptic.
Mi se păreau niște prostii inventate de oameni indoctrinați pentru a fugi de rațional. Ce să zic, mintea de tânăr.
Dar am zis că nu am nimic de pierdut și nu trebuie să știe nimeni că încerc așa ceva.
Primul zbor complet diferit după toată această experiență a fost în 2019, când am fost selectat pentru un concurs în care îmi imaginasem cum ar trebui să arate un viitor dezirabil. Următorul pas era ca toți cei selectați să zboare în Lisabona pentru a ține un speech în fața mai multor oameni de top.
Îmi era frică de zbor. Dar îmi era la fel de frică și de a vorbi în fața acelor oameni.
Două dintre cele mai mari frici ale mele mă epuizau emoțional.
Inițial am spus că sunt mulțumit cu faptul că am fost selectat și că nu trebuie să merg acolo. După care m-am gândit mai bine, pentru că era Lisabona, unul dintre orașele mele preferate. Și toate costurile îmi erau acoperite de ei.
,,Fie, hai să o fac și pe asta”, mi-am spus atunci pe o voce care ar fi vrut să fie sigură.
Doar că înainte de zbor am făcut ceva diferit.
În seara dinaintea zborului am stat în poziție turcească în mijlocul sufrageriei, am închis ochii și m-am imaginat în acel avion. Am decolat, am avut aceleași atacuri de panică cu care eram deja obișnuit, aterizam. Repetam acest scenariu, iar la final îmi dădeam seama că eram în siguranță.
Am deschis ochii și mi-am dat seama că trecuseră 45 de minute.
În acest 45 de minute am rescris ceva în subconștientul meu.
Dacă la începutul acestui exercițiu aveam atacuri de panică în sufragerie, la final devenisem chiar confortabil cu zborul. Totul, repet, a fost un exercițiu de vizualizare.
A venit ziua zborului și inima îmi bătea la fel de tare.
M-am urcat în avion și mi-am dat seama că nu mai aveam palmele transpirate și reci.
Asta m-a ajutat.
Însă pulsul îmi creștea odată cu ambalarea motoarelor avionului, fix înaintea decolării.
Mi-am amintit în acel moment că citisem undeva de o tehnică de respirație. Ceva pătrat se numea.
Așa că în timp ce îmi creștea pulsul am început să respir conștient diferit.
Inspiram 4 secunde.
Țineam aerul 4 secunde.
Expiram lent 4 secunde.
Țineam aerul 4 secunde.
Avionul era deja la înălțimea de croazieră, iar stewardesele urmau să servească masa.
Acela a fost momentul în care am realizat cu adevărat că ceva fundamental s-a schimbat.
Pentru prima dată după 10 ani, zborul nu numărul 531 de pe 21 martie 2019 era diferit.
Am aterizat și m-am pregătit pentru conferință.
Eram obosit și în continuare stresat, însă fericit în interiorul meu.
Imediat după am început să simt frica de vorbit în public.
Iar asta a venit, din nou, cu atacuri de panică.
Nu am reușit să dorm în acea seară și la un intervat de câteva ore m-am îmbolnavit și am răcit.
Vocea îmi era șubredă, însă la 4 dimineața îmi venise o idee grozavă de prezentare pentru sppech-ul de mâine. Am notat-o și am reușit să dorm 2 ore.
Am făcut o prezentare și mi-am făcut ideea cunoscută acelor oameni. Am urcat pe scenă, dar eram mai entuziasmat de ideea mea decât de emoții.
Am livrat, iar ideea mea intitulată “Human emotions as a new renewable energy source” a câștigat marele concurs. Iar acel concurs mi-a schimbat complet viața.
Uitându-mă în spate îmi dau seama că am făcut niște alegeri conștiente, deși nu le-am văzut așa atunci:
1. Am ales să mă urc în avion, deși puteam să stau acasă.
2. Am ales să încerc să meditez și să respir, deși mi se păreau niște prostii.
3. Am ales să mă urc pe acea scenă și să-mi spun povestea, deși eram “doar un tânăr care visa”.
4. Am ales, în ciuda disconfortului extrem, să înfrunt cele mai mari frici ale omenirii: frica de a vorbi în public și frica de moarte.
Înfruntându-le aș fi putut probabil să mor.
Dar pentru că nu am murit, trăiesc mult mai bine și liniștit.
Și sincer să fiu, lucru care mă sperie cel mai tare acum este faptul că la bătrânețe nu mi-ar fi dat pace întrebarea “Și dacă totuși mergeam la acel concurs?”.
Asta este cea mai puternică lecție a veniții mele, iar la baza ei sunt cele mai banale tehnici: meditația și respirația.